FLORIN DOBRESCU de la FUNDATIA ION GAVRILA OGORANU si de la partidul legionar TOTUL PENTRU TARA, detine IDENTITATE FALSA fiind CADRU SRI , "DOBRESCU" NUME DE COD inspirat DUPA PADUREA "DOBRINA"
Iata povestea padurii DOBRINA preluata din cartea lui CORNELIU ZELEA CODREANU:
MARTIE 1919 - ÎN PADUREA DOBRINA
În primavara anului 1919, iata-ne adunati într-o dupa-amiaza în padurea Dobrina care sta de straja pe înaltimile din jurul Husului. Cine? Un grup de vreo 20 elevi de liceu din cursul superior. A 6-a, a 7-a, a 8-a.
Convocasem pe acesti tineri camarazi, pentru a discuta cu ei o problema grava, desi viata noastra abia înmugurea. Ce facem daca vin bolsevicii peste noi? Parerea mea, asupra careia au cazut si ceilalti de acord, era aceasta: daca armata bolsevica va trece Nistrul si apoi Prutul ajungând sa încalce si locurile noastre, noi sa nu ne supunem, ci sa ne retragem cu totii în padure înarmati. Aici sa organizam un centru de actiune si de rezistenta româneasca, si prin lovituri date cu maiestrie sa zdruncinam inamicul, sa mentinem o stare de spirit de neaplecare, si sa întretinem o scânteie de nadejde în mijlocul masei românesti din sate si orase. Am depus cu totii juramânt în mijlocul padurii seculare. Era aceasta padure un colt al acelui vestit codru al Tigheciului, pe cararile caruia, în decursul istoriei Moldovei, multi dusmani îsi gasisera moartea. Am hotarât sa ne procuram arme si munitii, sa pastram un secret desavârsit, sa facem recunoasteri si exercitii de lupta în padure si sa gasim o forma care sa mascheze intentia noastra.
Forma am gasit-o usor si în scurt timp am pus-o în practica: o societate cultural-nationala a elevilor liceului din Husi, careia i-am dat numele: „Mihail Kogalniceanu”. Ea a fost aprobata de directiunea liceului. Au început sezatori si conferinte în oras. În public tratam obisnuitele subiecte, dar în padure faceam exercitii de lupta. Arme pe vremea aceea erau pe toate drumurile încât în vreo doua saptamâni ne adunasem tot ce ne trebuia.
***
Era în timpul acela o stare de haos în tara, pe care noi desi copii, abia trecuti de 18 ani, o întelegeam prea bine. Lumea se afla sub impresia revolutiei bolsevice care se desfasura în toiul ei la câtiva pasi de noi. Taranimea din instinct se opunea acestui val distrugator, dar complect dezorganizata, nu prezenta o posibilitate serioasa de rezistenta. Muncitorimea însa aluneca vertiginos spre comunism, întretinuta sistematic în cultul acestor idei, de presa jidaneasca, si în general de toata jidanimea oraselor. Fiecare jidan, comerciant, intelectual sau bancher-capitalist, în raza sa de actiune, era un agent al acestor idei revolutionare anti-românesti. Românii intelectuali erau indecisi, aparatul de stat dezorganizat. Din moment în moment, te puteai astepta, fie la o izbucnire interna a unor elemente organizate si decise, fie la o navalire de peste Nistru. Aceasta actiune externa coordonata cu aceea a bandelor iudeo-comuniste din interior, care, napustindu-se asupra noastra, distrugând podurile si aruncând în aer depozitele de munitii, ar fi hotarât de soarta noastra ca neam.
În atari împrejurari, framântati de gânduri si tremurând de grija vietii si libertatii tarii noastre abia unita, în urma unui greu razboi, a încoltit în mintea noastra de tineri ideea unei actiuni care ne-a adus la juramântul din padurea Dobrinei.
Facusem cinci ani de liceu militar la Manastirea Dealului, la umbra capului lui Mihai Viteazul si sub ochiul cercetator al lui Nicolae Filipescu. Acolo sub comanda Maiorului si apoi Colonelului Marcel Olteanu, Comandantul scolii, a Capitanului Virgil Badulescu, a Locotenentului Emil Palangeanu si sub îndrumarea profesorilor, mi-am facut o severa educatie ostaseasca si mi-am capatat o sanatoasa încredere în puterile mele.
De altfel, educatia militara de la Mânastirea ma va urmari toata viata. Ordinea, disciplina si ierarhia turnate la o vârsta frageda în sângele meu, alaturi de sentimentul demnitatii ostasesti, vor forma un fir rosu de-a lungul întregii mele activitati viitoare.
Tot aici am fost învatat sa vorbesc putin, fapt care mai târziu ma va duce la ura contra vorbariei si a spiritului retoric. Aici am învatat sa-mi placa transeea si sa dispretuiesc salonul.
Notiunile de stiinta militara capatate acum ma vor face sa judec mai târziu totul prin prisma acestei stiinte.
Iar cultul sentimentului demnitatii de om si de ostas, în care m-au crescut ofiterii, îmi va crea greutati si ma va expune la suferinte, într-o lume lipsita adesea si de onoare si de simtul demnitatii.
Vara lui 1916 am petrecut-o acasa la Husi.
Tatal meu era concentrat de doi ani si plecat cu regimentul în Carpati.
Într-o noapte m-a trezit din somn mama mea care, plângând si închinându-se, mi-a spus: „Scoala, ca trag clopotele la toate bisericile”. Era 15 August 1916, Sfânta Maria. Am înteles ca s-a decretat mobilizarea si ca în acel moment armata româna a trecut muntii.
Cuprins de emotie, îmi tremura trupul. Peste trei zile am plecat de acasa dupa tatal meu, împins de dorul de a fi si eu printre luptatorii de pe front. În sfârsit, dupa multe peripetii, am ajuns la acelasi regiment în care era si tatal meu comandant de companie, Regimentul 25 Infanterie de sub comanda colonelului V. Piperescu, pe când înainta în Ardeal pe valea Oituzului.
Nenorocul meu a fost mare, deoarece, neavând decât 17 ani, comandantul regimentului a refuzat sa ma primeasca voluntar. Totusi am luat parte la înaintarea si retragerea din Ardeal, iar la 20 septembrie când tatal meu a cazut ranit deasupra Sovatei pe muntele Ceres-Domu, i-am fost de folos, ajutându-l în fata inamicului care înainta. Desi ranit, a refuzat sa se lase evacuat conducându-si compania tot timpul retragerii si apoi în grelele lupte cari au urmat la Oituz.
Într-o noapte pe la ora doua, regimentul a primit ordin de înaintare. Ofiterii îsi inspectau în tacere de mormânt trupele masate pe sosea.
Tatal meu fusese chemat de colonel. Revenind dupa putin timp îmi spune: „N-ar fi bine sa te întorci tu acasa? Noi o sa intram în lupte si nu e bine sa murim amândoi aici, caci mama ramâne acasa cu sase copii mici, fara nici un sprijin. Si Colonelul m-a chemat si mi-a spus ca nu vrea sa-si ia raspunderea ramânerii tale pe front”.
Simteam ca e cu sufletul îndoit: ezita sa ma lase în miezul noptii singur, în câmp, pe drumuri necunoscute, la 40 km. de linia ferata.
Observând insistenta lui, am predat carabina si cele doua cartusiere si în timp ce coloanele regimentului paseau înainte, pierzându-se în linistea si întunericul noptii, eu am ramas singur pe marginea unui sant, luându-mi apoi drumul catre vechea frontiera.
Mai târziu, peste un an, la 1 Septembrie, am intrat în Scoala Militara de Infanterie, de la Botosani, cu acelasi gând de a putea ajunge pe front. Aici mi-am completat educatia si cunostintele militare, de la 1 Septembrie 1917 la 17 Iulie 1918, în compania activa a Scolii Militare. Cei patru ofiteri distinsi: Colonelul Slavescu, Capitanul Ciurea, Locotenentul Florin Radulescu si Maiorul Steflea, mi-au îndrumat pasii pe caile luptelor si al sacrificiilor pentru tara.
Si acum, dupa un an - 1919 - era pace. Iar noi, copiii cei gata de moarte, eram raspânditi pe la casele noastre.
Tatal meu, profesor de liceu, a fost o viata întreaga luptator nationalist. Bunicul meu a fost padurar, strabunicul tot padurar. Neamul a fost din începuturi, în vremuri de restriste, neamul codrilor si al muntilor. De aceea educatia ostaseasca si sângele din vine imprimau actiunii de la Dobrina - naiva ca manifestare - o nota de seriozitate pe care vârsta noastra frageda n-ar fi presupus-o.
În acele momente, noi simteam în inimi, sfatul si experienta lor, prezenta sirurilor de stramosi, care au luptat pentru Moldova pe aceleasi carari nepatrunse de dusmani.
